the world thru dirty lenses.

Anca — Sat, 20 Mar 2010 22:52:55 +0000

blogul ăsta se termină aici. / viitorul e aproape.

Tea & Biscuits.

Anca — Thu, 04 Mar 2010 21:35:34 +0000

Ancuţa is very talkative, she asks a lot of questions (some of them silly), she’s funny and she makes me laugh. She’s smart, inventive and she has writing skills. She’s also stubborn and unabashed but I love her and she’s one of my best friends.
By Lucy.

I love you too, sweety.

Lucy is childish and funny and that’s what makes her adorable. She’s smart, communicative and reliable. She’s annoying when she won’t stop tripping and she’s making me think if I’ve done something wrong when she has her phase of distance.
By Anca.

Things have gotten closer to the sun.

Anca — Tue, 02 Mar 2010 21:33:37 +0000

Men are intimidated by smart women. They make us want to kick up our game a little more.

Ian Somerhalder

Mary hugged me today. And I hugged back.
Thank you, Mary.

P.S. It’s March. MARCH!

I like you so much better when you’re naked, part 2.

Anca — Fri, 26 Feb 2010 18:23:10 +0000

Jenny:
Dar apoi zidul se formeaza la loc, mai puternic.

Da, zidul se formează la loc, mai puternic. Pentru că vrei, pentru că ştii că poţi. Nu însă pentru că eşti sigur că te ajută. Va exista întotdeauna îndoiala că cineva cu acelaşi farmec îl va putea sparge, din nou. Suntem, fără voia noastră, simpli oameni.

Boundaries don’t keep other people out. They fence you in. Life is messy. That’s how we’re made. So, you can waste your lives drawing lines. Or you can live your life crossing them. (Meredith Grey)

Eu nu ştiu ce folos mai are zidul. Am patimit şi cu şi fără el, iar acum.. Acum am să-l las dărâmat pe-al meu, cel puţin o perioadă. Sper să ştie să profite.
Şi pentru că m-au sfătuit că viaţa îţi dăruieşte exact atât cât îi dăruieşti şi tu ei. Şi n-am ştiut să-i dau deschidere, s-o las să treacă bariere. Nici acum nu ştiu cum se face, dar promit c-o să-i fac loc să treacă.

I like you so much better when you’re naked.

Anca — Thu, 25 Feb 2010 20:40:06 +0000

Îţi construieşti un zid de apărare, eşti convins că nu are cine să ţi-l dărâme, te resemnezi cu faptul ca ceilalţi nu te acceptă în acelaşi timp în care eşti un pic mândru că nu vor putea să-ţi dărâme zidul.
Dar dintr-o dată se găseşte unul singur care te găseşte a fi «interesant». Face ce face, şi, cărămidă cu cărămidă, îţi dărâmă zidul. Treptat, fără să simţi. Şi apoi? Apoi, ce? Nu e ca şi cum nu te aştepţi ca perioada asta bună să n-aibă şi urmări. Dar oricum ar fi, oricât de pregătit ai fi, tot te doare. Şi doare, doare. Mai ales pentru că l-ai lăsat să-ţi distrugă protecţia. Pentru că ai fost atât de prost încât să te laşi descoperit. Şi mai rău doare faptul că tu chiar credeai că eşti de neatins, dar, când colo, două vorbe spuse la momentul potrivit au reuşit parcă să şteargă cu buretele toate argumentele care ţi-au asigurat refugiul.