I like you so much better when you’re naked.

Îţi construieşti un zid de apărare, eşti convins că nu are cine să ţi-l dărâme, te resemnezi cu faptul ca ceilalţi nu te acceptă în acelaşi timp în care eşti un pic mândru că nu vor putea să-ţi dărâme zidul.
Dar dintr-o dată se găseşte unul singur care te găseşte a fi «interesant». Face ce face, şi, cărămidă cu cărămidă, îţi dărâmă zidul. Treptat, fără să simţi. Şi apoi? Apoi, ce? Nu e ca şi cum nu te aştepţi ca perioada asta bună să n-aibă şi urmări. Dar oricum ar fi, oricât de pregătit ai fi, tot te doare. Şi doare, doare. Mai ales pentru că l-ai lăsat să-ţi distrugă protecţia. Pentru că ai fost atât de prost încât să te laşi descoperit. Şi mai rău doare faptul că tu chiar credeai că eşti de neatins, dar, când colo, două vorbe spuse la momentul potrivit au reuşit parcă să şteargă cu buretele toate argumentele care ţi-au asigurat refugiul.