Marianne, let the ghosts sleep tonight.

Ok, hai să mă pronunţ într-un fel. Când eram eu mai mitică am citit undeva ceva despre relaţiile unice care se stabilesc între fiinţe unice. Nu mai ştiu unde (deşi cel mai probabil în Elle sau The ONE) sau cine a spus asta, ştiu doar că propoziţia mi-a rămas întipărită pe creier şi în faţa ochilor.
Eu n-am fost crescută, ca alţii, să mi se spună că sunt super-mega-hyper specială sau că eu merit tot ce-i mai bun şi mai frumos pe lume etc. Mai mult, faptul că am şi o soră iar ai mei au trebuit să împartă mereu la doi (iar acum că mai e şi Cosmin, mai mult se duce la el decât la mine) nu m-a făcut să devin o răsfăţată imbecilă.
DAR de când am citit ce-am spus mai sus, am rămas cu o chestie care îmi impune să cred că nicio altă relaţie nu e la fel cu alta. Asta înseamnă că relaţia mea cu X nu e la fel ca cea cu Y. Şi nu, nu vorbesc de relaţie de genul el/ea. Ci pur şi simplu, o relaţie între doi oameni, fie că-s de acelaşi sex sau nu, aceeaşi vârstă sau nu. AŞADAR, mă scoate din sărite atunci când aflu că Abc, să spunem, se poartă cu mine aşa cum se poartă şi cu Xyz. Eu nu concep chestia asta. Nu poţi să ţii la doi oameni la fel de mult. Nu se poate să-ţi pese la fel de mult de amândoi. Există, mereu, orice, cât de mic, care să facă diferenţa între X şi Y. Şi poate pentru că relaţiile sunt altfel, poate şi abordarea e altfel. În fine. Măcar dacă o faci, fă-o naibii în aşa fel încât să nu aflu.

[lookbook.nu]

I’m pulling the alarm, so get in or get out.

Sunt în ultimul an de liceu: «cel mai frumos şi cel mai greu» – deşi e întâi “cel mai greu” şi apoi “cel mai frumos”. Toţi profesorii au aceeaşi replică: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi. De parcă ar fi examenul vieţii noastre. De parcă după asta am stagna, n-ar veni zeci de examene în sesiune, la licenţă, la master… Dacă luăm note extraordinar de mari, nu vine noaptea să-mi şoptească ce să fac cu viaţa mea, la ce facultate să dau.
Şi, oricum, nişte nenorocite de note care depind de nişte profesori frustraţi nu spun cât creier ai în cap. Contează mai mult ce faci după ce termini de învăţat teoria, contează cum o pui în practică. La ce folos să ai note bune dacă eşti un papă lapte? Niciodată, nimeni nu va angaja un papă-lapte. Pentru că, în fond, de-asta învăţăm: pentru un job care să ne aducă, în primul rând, satisfacţii materiale. Sunt prea puţini cei care muncesc din pasiune..
Ei hai, acum contraziceţi-mă. Ştiu replica aia cu “Dacă îţi place ceea ce faci şi eşti bun la asta, scoţi şi bani.” Da, pe naiba. Mda şi apoi “De ce să nu cauţi împlinire sufletească?” Ahem, de ce s-o cauţi, mă rog? Eu cred că fericirea e un scop, mulţi cred că e un ideal. Adică fericirea poa’ să vină din două părţi: împlinire sufletească şi împlinire materială. Să le luăm pe rând:
1) Împlinirea sufletească. Asta vine de cele mai multe ori din iubire. Adică cei mai mulţi dintre voi vor să-şi găsească sufletul pereche şi să trăiască împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.
2) Împlinirea materială. Adică banii, frate, ce să mai! Ai bani, ai de toate. Hai şi scutiţi-mă cu replici de genul “Nu poţi cumpăra timp/sănătate/bunătate etc.” Poate nu poţi să cumperi trecerea timpului, dar cu siguranţă poţi să îţi petreci timpul fie muncind pe brânci pentru a te întreţine, până îţi dai duhul, fie stând la piscină şi rahaturi dintr-astea pe care le fac bătrânii bogaţi. Sănătatea, frumuseţea, pe-astea le ai – dacă eşti bolnav de o boală incurabilă, poţi măcar să-ţi faci ultimele clipe ale vieţii mai plăcute, pe când dacă nu ai bani, cel mai probabil mori în chinuri. Ha, ha şi replica cu “prieteni buni”? De ce n-ai avea prieteni buni atunci când şi tu ai bani şi el are? Ah, şi aia cu “Dar atunci când sărăceşti nu mai ai pe nimeni”? Am mai purtat discuţia asta.
Spuneam că fericirea e un scop. Chestia e următoarea: atunci când mijlocul de a-ţi îndeplini fericirea e iubirea, ce şanse ai să fii fericit? Adică sufletul pereche îl găseşti. Hodoronc-tronc, Cineva ţi-l pune în faţa ochilor, iar tu îl vezi sau nu. Şi dacă îl ratezi? Atunci ce faci? Dar atunci când mijlocul de a-ţi duce la capăt îndeplinirea scopului sunt banii, ai mai multe şanse să reuşeşti. Aici e vorba de noroc, dar şi de deşteptăciune: eşti prost, stai la coada măturii până când mori; eşti deştept, ai şanse să avansezi.
Şi o să se trezească unu’ să-mi zică: “Dar, vai, iubirea îţi dă o satisfacţie mai mare.”
Ei bine, om trăi şi-om vedea.

And I can do the frug.

Dragă blog,
Recunosc că aveam de gând să te şterg. M-am răzgândit. Apoi m-am gândit să te şterg iar. Dar am fost întreruptă şi mi-am pierdut gândurile de atunci. Acum revin la sentimente mai bune şi te las aici, mai mult singur şi dezinformat. Nu ştiu ce am de nu-ţi mai scriu. Timp parcă aş putea găsi. Cred mai degrabă că e vorba de subiectele pe care le-aş aborda. Am o părere cam despre orice (şi Lucia ştie cel mai bine asta. Apropo, ea e noua mea colegă de bancă (deja aproape veche) şi sunt încântată de asta, cu toate că probabil o enervez pentru că nu sunt atentă şi stau mereu şi copiez de la ea din caiet şi nici nu prea-mi iau manuale la şcoală, da’ poate fac ceva în legătură cu asta), o părere pe care nu mi-e frică s-o spun. De cele mai multe ori însă, sunt prea comodă pentru a o spune. Devin din ce în ce mai superficială şi încă nu ştiu ce efect are asta asupra mea. Cred că dacă sunt provocată, redevin ce eram. Dar nu mai are nimeni timp să vorbească despre cum se simte, ci despre ceea ce face. Totul se rezumă la ceea ce facem. Asta înseamnă să fii adult? Să uiţi de tine, de gândurile tale, în favoarea faptelor de orice fel?
Cred că mă faci să-mi fie dor de mine.

click. 15-0.

Avem planuri de rev, iai, iai, iai.
Ah şi o să avem concurs de dovleci şi nu ştiu dacă să fiu prea încântată, dar cred că în final o să fiu.
Sunt (foarte) defensivă în ultima perioadă. Şi o enervez pe Lulu(ţa) cu întrebările mele enervante.

Şi mi-am dat seama că sentimentul de vinovăţie din mine este egal cu zero, în orice situaţie.

but I know you only want what you can’t have.

A trecut prea mult timp de când am scris ultima oară. N-am să povestesc cu ce-mi ocup timpul, n-am să spun ceea ce alţi ar fi disperaţi să dezvăluie. (Şi poate ce alţii ar fi disperaţi să afle.) Acum aş vrea să scriu. Să-mi pun cap la cap ideile, să dezvolt o poveste de la o simplă propoziţie plină de sens. Lucia mi-a dat bucata de poveste a Anei şi a lui Andrei, aducându-mi aminte ce m-a determinat s-o scriu, cât timp am petrecut găsind numele personajelor şi cât mi-a plăcut acum ceea ce am scris atunci, aşa mi-ar plăcea să termin măcar ceva din tot ce am început şi să fiu mândră. Dar am impresia că mă pierd în idei, conturez greşit personajele şi, cel mai rău, mintea mea e făcută să scrie scenarii de film, cu multe detalii legate de spaţii, garderobă, unghiuri. Şi să mă pierd în astfel de detalii pe care nu ştiu cum să le pun în scris astfel încât să fiu înţeleasă. Dar pe cuvânt că într-un final o să îmi iasă!
În altă ordine de idei, simt mereu că nu am timp. Dau vina pe oboseală de cele mai multe ori şi pe programul care acum mi se pare haotic, după o vară după care încă suspin, în care aveam tot timpul din lume. Cred că mai e şi presiunea celor din jur, privind “cel mai important an”, “anul în care trebuie să ne concentrăm pe învăţătură” şi mai ştiu eu ce. Yeah, right, şi eu nici nu am 18 ani, nu am hormoni şi locuiesc într-o mănăstire. Ha!
Mi-ar trebui un atlas geografic pentru că cel pe care îl am e prea vechi şi nici nu are cam tot ce aş vrea pe Europa. Dar m-am uitat prin magazine şi nu găsesc ceea ce vreau şi asta e de-a dreptul frustrant. Adevărul e că nu ştiu exact dacă există ce vreau eu, dar o să încerc. Şi dacă e nevoie de enşpe altase să îl fac pe al meu propriu şi personal, o să fac asta.
Acum abia aştept să vin mâine să mă culc, pentru că am impresia că nu o să dorm bine în noaptea asta. Şi încă ceva: dacă Saddie nu mi-ar fi dat commentul ăla, n-aş fi scris nici astăzi.

a) Dacă aş fi avut talent la desen, m-aş fi făcut designer de interior.

b-rain by `nikosalpha on deviantART